Iubirea?

Despre iubire, nu știu să îți spun prea multe, sincer. Știu doar că mereu vine neanunțață. Nici nu bate la ușă, nici măcar nu se descalță de tocurile ei înalte și, probabil, destul de scumpe. El intră așa în casă, ca pe cineva pe care-l cunoști de o viață și începe să-și toarne singură șampanie în paharele tale, începe să mute mobila și să te vrea în pat, peste el, cât se poate de repede. Râde de tine la fiecare ocazie pe care i-o acorzi. Râde de trecutul tău, de alegerile pe care le-ai făcut și de faptul că ai crezut, cândva, că acel lucru mărunt, demult uitat, din viața ta poate fi iubire. Nu-i place deloc să il subestimezi, crede-mă. Își bate joc, de cele mai multe ori, dacă nu știi să il citești cum trebuie.Când se  îmbracă vorbește cel mai mult și-mi spune mereu: “Proști sunt toți   oamenii, chiar și tu, dar cei mai proști sunt cei care cred că eu mă întorc la ei după ce mă fac să plec. Ăia sunt cei care nu mă vor cunoaște niciodată și vor alerga după mine toată viața, dar mă știi, nu întorc privirea după oricare femeie. Dacă am plecat, nu mă mai întorc niciodată. Eu nu sunt ca voi, să ling unde am scuipat.” E o scârbă de multe ori, dar îi trece repede. Se consumă cel mai tare în gări, în prima ploaie de toamnă și în prima ninsoare. Tremură când trece prin astfel de evenimente, le simte ca pe un orgasm. Și, apoi, îți oferă mult mai multe și te lasă să il cunoști, îți arată de ce este așa de important și mediatizat și, mai ales, de ce vinde așa de bine. Îți spune despre războaiele purtate în numele ei, despre victimele colaterale și îți arată cât de naivă ești. Mi-a spus că are un fel de contract cu Moartea și de aceea există victime. Mi-a mai spus că se simte bine atunci când adormim îmbrățisați.
Astăzi este nervos, îmi lasă pe gât semne.